Vârste şi aşteptări
Vârstele subiectelor sunt cele care dictează ce anume vă poate inspira. „Când am de-a face cu copii mai mici – bebeluşi sau copilaşi care abia încep să umble – răbdarea este un element principal,” spune Tamara. „Mi-am dat seama că nu îi interesează să fie fotografiaţi şi că trebuie să fiu egala lor. Iar dacă am o milisecundă la dispoziţie, obţin extresia care contează.” Răbdare poate însemna că toată şedinţa foto sau parte din aceasta este o joacă, pentru a ţine copilul în locul ales de Tamara. Sau poate însemna aranjarea unui loc şi, cu mare grijă, într-un mod atractiv şi neameninţător, atragerea copilului în acel loc. „Mă gândesc întotdeauna, cum să îi fac să stea astfel încât să nu fotografiez mereu doar partea din spate a capului. Pentru această vârstă, nu am prea multe aşteptări asupra tipului de interacţiune pe care o voi avea cu ei şi profit cât pot de repede de puţinele momente pe care mi le oferă efectiv.”
De la vârsta de patru până la nouă ani, Tamara se aşteaptă să aibă parte de mult mai multă pricepere în a interpreta. „Ei vor interpreta anumite roluri pentru mine – uite cum fac asta... şi asta – şi trebuie să mă asigur că fotografiez tot, precum şi multe alte imagini autentice.”
Când subiectele au vârste de peste nouă ani, până la 12 sau 13 ani, Tamara fotografiază copii care devin conştienţi de sine în privinţa aspectului şi comportamentului lor. „Ei se gândesc, am fost cool, am fost frumos sau frumoasă, am fost elegant sau elegantă, va da bine pe Instagram? În consecinţă, una din atribuţiile mele este să îi ajut să se simtă siguri pe ei şi confortabil, pe lângă faptul că mă pregătesc mai mult pentru a-i fotografia cât mai atractivi, deoarece acest lucru contează mai mult acum pentru ei. Şi pe măsură ce le arăt că îi fotografiez ca să fie atractivi, aranjându-le poziţiile şi luminându-i bine, am parte de un angajament mai autentic din partea lor.”
Cu adolescenţii, Tamara obişnuieşte să se confrunte cu adevărul: „Chiar dacă au recunoscut sau nu, eu pot spune că ştiu că ei nu vor să vină aici ca să fie fotografiaţi.” Le va spune că este de partea lor, va stabili un timp limită – „o să dureze vreo două ore” – şi va începe lucrul căutând şi surprinzând expresii neînsemnate. „Nu-mi trebuie decât o secundă să surprind un râset sau o privire intensă, înainte ca ei să-şi dea seama că nu ar fi trebuit să-mi răspundă.” Va sta de vorbă cu ei, dar va evita aparenţele – „Ce studiezi la şcoală?” nu va merge. „Ei au răspunsuri şi expresii predeterminate pentru astfel de întrebări,” spune ea. Aşa că va apela la ceva neobişnuit, cum ar fi să îi întrebe ce părere au despre proiectele de lege ale guvernului. Măsura succesului ei cu adolescenţii este numărul de expresii admirative de genul „Habar nu am avut că între timp făceaţi fotografii!”, când subiectele ei văd imaginile de pe ecranul aparatului foto.
De fapt, după cum spune Tamara, „Când urmăreşti un material video cu mine fotografiind copii, nu pare că aş fi realizat ceva, dar timpul de care am nevoie pentru o expresie este doar a 200-a sau a 1000-a parte dintr-o secundă. Încep să fotografiez acordându-mi o şansă, ştiind că nu am nevoie decât de o fracţiune de secundă aici, de o altă fracţiune de secundă acolo, iar dacă obţin opt până la zece din acele ocazii, este suficient.”